Dan Cheşcu nu este un anonim în lumea poeţilor şi a cenacliştilor, dar, în mod nefiresc, rămăsese necunoscut marelui public. A absolvit Facultatea de Mecanică din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” şi apoi, timp de 12 ani, a lucrat ca inginer pe platforma Combinatului Siderurgic. Următoarea etapă din viaţa sa a fost una întunecată. „La un moment dat, Dan Cheşcu a plecat din combinat şi nimeni nu a mai auzit despre el. Îşi descoperise filonul artistic şi asta aproape că l-a debusolat. Din nefericire pentru el, trăieşte într-o societate în care a avea suflet de artist reprezintă un adevărat handicap”, ne-a spus Cosmin Hagiu, fost coleg de serviciu, la combinat.

http://www.galateni.net/forum/viewtopic.php?f=51&t=8923

Cred că amănuntele biografice nici nu pot crea, nici nu pot salva opera. Pot exista influenţe reciproce, asta da, este de admis, dar opera (dacă este adevărată, valoroasă) transcede viaţa, astfel încât peste vreme puţini îşi vor mai aminti întâmplările (ne)plăcute trăite de autor.

Am simţit nevoia să spun aceste lucruri în legătură cu Dan Cheşcu, „poetul gunoier”, cum a fost numit deja chiar în unele publicaţii, menţionându-se ciudăţenia ca un inginer să lucreze la salubritate.

http://www.viata-libera.ro/articol-„Amagitoarea_soarta”_a_poetului_2.html

http://www.ecomunitate.ro/Intre_groapa_de_gunoi_a_orasului_si_Esenin(16410).html

Un gălăţean, pe care valurile vieţii l-au transformat, din inginer, în lucrător la Salubritate, scrie poezii superbe. Dan Cheşcu demonstrează că, în mod paradoxal, sensibilitatea te poate face mai puternic ajutându-te să te detaşezi de mizeria existenţială.

http://www.adevarul.ro/articole/galati-povestea-unui-poet-a-carui-sensibilitate-a-invins-mizeria.html

cuvântul este haina de sărbătoare a poetului,

necesitatea ivită în noianul deprinderilor,

tovarăşul de nădejde pe drumul spre tine însuţi,

umărul pe care ninsoarea nu se aşterne nicicând!

* * * 

ca să vorbesc

voi prinde aceste păsări călătoare

cu două degete lungi,

nefiresc de subţiri!

* * *

mi se întâmplă atâtea lucruri care cer iubire

încât încep să cred că fără dragostea mea

       Universul ar redeveni punct.

când mor poeţii, oraşul trebuie luminat;

eu sunt bărbat şi sunt femeie

îmi scapără câte-o idee

şi scot din inimă pruncul ciudat!

mereu îngrijorat,

eu sunt şi mamă şi părinte,

şi plec la vânătoare cu arcul încordat;

iar când revin îmi spun cu duioşie:

“peste ani şi ani nu va mai şti de mine;

eu îl ţineam la sân, eu îi dădeam din mână;

măi Făt-Frumos, Ileană-Cosânzeană,

de-acum te vei numi “Ană”

cum numai fetei mele îi spun,

deşi eşti biet petec de hârtie!”

când mor poeţii, oraşul trebuie luminat!

vin vremuri când cei bine-narmaţi străpung potrivinicii

arborând surâsul triumfător;

şi bătăile inimii înstrăinate abia se mai aud …

ca şi cum depărtării îi răspunde numai tăcerea;

şi velele deznădejdii, împăienjenite de umbre

caută lacrimă’n zadar;

mereu rămân pe ţărmuri

vietăţi înspăimântate, … răpuse !

vânturi potrivnice caută sufletul

– mereu dinspre nord –

mă îndoiesc de propria-mi inimă;

e de aşteptat o noapte!

ochii descoperă Cosmosul –

tulburător uragan împietrit –

o fereastră deschisă …

ar trebui să nu mă trezesc;

şi totuşi … sunt:

odinioară, Eram!

domnule serghei sărăcilă esenin –

îmi spune fata mea, zâmbind printre lacrimi –

te înţeleg! în stepele ruse

nu poţi umbla decât cu pantofii sparţi

şi pantalonii peticiţi;

domnule serghei sărăcilă esenin –

te umpli de scârbă

văzându-i pe ei – cei fără linişte –

cum se reped;

zăpezile se retrag umilite

simt vânzoleala,

umbrele lor tot mai mari

tot mai iuţi, nestăpânite.

dar, domnule serghei sărăcilă esenin –

fă ceva şi dă-mi ursul de pluş din vitrină!

bucuria mea va fi fără margini,

fără pată neştiută de trâmbiţele învingătorilor zilei …

domnule serghei sărăcilă esenin!

ciocul care apuca,

ghearele care au strâns,

aripile ce viaţă-au dat visului dumnezeiesc

sunt de lemn!

decât om, mai bine pescăruş!

ei spun că atunci când gerurile iernii

cată victime, să-şi îndulcească sila,

pescăruşii, speriaţi de-asalturile morţii,

se retrag în hăurile calde;

viaţa poate fi trăită şi aşa;

înnodând clipa de lanţul vremii;

viaţa asta, bună pentru oameni,

nu-i pentru prinţii văduvitului văzduh!

vor să iasă îngroziţi de slăbiciune;

dar capcana, tăcută, s-a închis;

ei nu ştiu să se târască … ştiu să zboare;

şi-i găseşti mereu neatinşi de întuneric:

pete albe luminând hăul pestilenţial

ei spun că încearcă doar odată

şi, apoi, infruntă nemiloasa gelatină-a morţii

şi se avântă în dânsa cum, candva,

se-avântau în aer şi-n sublim;

ciocul care apuca,

ghearele care au strâns,

aripile ce viaţă-au dat visului dumnezeiesc

sunt de lemn!

decât om, mai bine pescăruş!